Septembrie 2001
Mă găsesc pe vremea când încă mai credeam că dragostea nu e oarbă, luând decizia să plec din satul copilăriei, câteva sute de kilometri mai departe. Mai exact, aproape două. Două sute.
Lucru evident in mintea mea de astăzi, relația nebună de atunci era sortită pieirii, să spunem…din cauza contextelor diferite în care ne găseam. Oricum, e complicat, dar cu siguranță voi dezbate și acest aspect la un moment dat.
Așadar, iată-mă ! În mijocul Brașovului, unul din ”marile orașe” ale României, cu câteva sacoșe și vreo două bagaje, plus – mulțumesc Doamne! – un nou prieten care mă ajuta dezinteresat să mă mut în ceea ce pot numi acum ”sezonul gri” al tinereții mele, habar n-având că eram doar la inceputul călătoriei.
Se simțea ciudat, dar totuși, o provocare bună. Primele zile cu adevărat departe de casă, după câteva interviuri, începeam scurta mea carieră într-ale imobiliarelor. Un adevărat duș rece, la doar câteva zile de la terminarea liceului și un rateu epic la admiterea la facultate, asezonate bineințeles cu o ditamai cearta cu familia, punctată eficient de ultima palmă a fostului profesor de penitenciar – taică-meu !
In fine, cum spuneam, eram chiar un începător în lumea imobiliarelor, pe-atunci învățând primele reguli ale sistemului și impărțirea Brașovului pe străzi și cartiere. O activitate interesantă care avea ca bază mersul pe jos și totaliza după estimările mele in jur de 25 -30 kilometri zilnic, plus interacțiunile cu diferite caractere umane îndoielnice ( ca să nu spun altfel ). Oricum, era prima mea slujbă adevărată, evident fără forme legale ( un fenomen absolut normal în anii 2000), departe de casă, departe de regulile părinților, într-o locație complet nouă, fără să știu de nimeni și în același timp nimeni neștiind de mine.
***
***
Despachetam ascultând ecoul ultimei conversații cu ”aleasa” abandonată in Piața Sfatului la miezul nopții. Prima reală dezamăgire s-a bifat! Îmi luasem lucrurile de la ea a doua zi după o noapte petrecută prin cine-știe-ce internet cafe. Relocarea era un mare compromis, dar cum imi place acum să spun, deciziile proaste nasc povești bune. Lucrând ca agent imobiliar la LHP m-a ajutat să-mi fac o serie de contacte, dar dată fiind conjunctura dramatică, am optat pentru cea mai la îndemână ofertă de cazare din ziua respectivă, sfârșind într-un apartament ciudat, având în camera vecină unul din cele mai pitorești și în același timp anormale figuri pe care aveam să le intâlnesc : Domnul Pastia ! Un omuleț la 70 de ani, scund, grizonant și tot timpul ciufulit, cu niște ochi mici și pătrunzători, bine ascunși sub perechea de sprâncene negre, enorme.
Aspectul său era cel puțin tulburător, în special combinat cu ceea ce aveam să descopăr a fi o mai veche problemă diagnosticată drept paranoia cu mania persecuției.
Nu sunt sigur nici azi că știa cum mă cheamă, dar cu siguranță avea un stil aparte de a relaționa cu cei din jur. Îmi spunea Hercule, atașând negreșit rostirii un zâmbet larg, nicotinic.
După cum aveam să mă obișnuiesc în câteva săptămâni, dormea mai toată ziua, cam cât eram eu la muncă, pregătindu-se pentru seară, când mă întâmpina cu o cafea tare și o poveste lungă și absurdă. Nopțile îi erau negreșit albe și se trata în medie cu o pungă întreagă de cafea la filtru și minim trei pachete de țigări ieftine. În cea mai mare parte a timpului picta, pe pereții camerei cu degetele și pe parchetul imbâcsit, cu tălpile. Nu-i lipsea țigara din colțul gurii și pauza de cafea la fiecare jumătate de oră. Adormea spre dimineață, îmbrăcat. Avea o pasiune în a ghici în cafea înainte să pice de somn, mai exact în zațul intins pe o farfurie albă, de multe ori trezindu-mă să-mi arate vreo nouă descoperire paranormală.
Mi-a rămas în minte una chiar șocantă, la mai bine de o lună după internaționalul 11 septembrie. M-a trezit îndrugând ceva cu farfuria în mâini, despre un urs și un tren deraiat, indicându-mi în zaț modul în care americanii și-au înscenat atentatul în căutarea unui motiv serios de a acapara petrolul din Irak. Oare ce s-a intâmplat nouăsprăzece luni mai târziu ? Încă mă mai gândesc la asta.
Ce să spun, chiria era mică iar personajul desprins din cărți. Am luat-o ca pe o nouă experiență și o nouă provocare, așa că am rămas acolo în ciuda privirilor întrebătoare ale vecinilor care mă vedeau ieșind din apartamentul bătrânului în fiecare dimineață.
E important de adăugat că primele zile au constat în a dezinfecta de-a binelea locația în care mă pregăteam să locuiesc. Imaginează-ți un apartament vechi în care praful s-a sedimentat de-a lungul anilor și in bucătăria căruia, fiecare colț unsuros ținea ceva în viață, având nevoie de o anestezie rapidă doar pentru a putea lua masa. Cât despre camera lui, era zonă interzisă, iar eu evitam oricum interferențele cu micul său paradis.
Apartamentul se găsea la ultimul etaj al clădirii vechi, iar camera mea avea un geam modest ce dădea spre curtea Tribunalului. Aveam un pat de o persoană, o noptieră neagră din mahon, o măsuță pătrată, toate înșirate pe un parchet solid, decolorat. Sprijinite de pereți erau câteva rafturi pline de cutii și zeci de cărticele vechi și plictisitoare, din acelea pe care le primeai obligatoriu prin anii ’80 la fiecare kilogram de făină cumpărat, în principiu reminiscențe propagandistice ale sucombatului vis comunist despre o Românie perfectă.
Îmi plăcea la nebunie liniștea de acolo, cadrul perfect în care să-mi pun gândurile în ordine, să meditez și să dorm bine in ciuda patului prea mic. Am impregnat în memorie mirosul din cameră, mai ales după ce am terminat marea curățenie: amestecul de mobilier vechi, cărțile și hărtiile de pe rafturi, combinate cu țigările mele preferate pe-atunci, Maro fără filtru, ce lăsau în urmă peste toate, o senzație ciocolatie.
***
Timpul trecea mut pe strada cu castani. Își lăsaseră și ei frunzele, una câte una. Adoram diminețile acelea răcoroase, umede, de toamnă, în care respiram cu putere aerul libertății, călcând cu grijă peste frunzele desenate alandala pe trotuar.
Stația de troleu era la câteva minute de mers , chiar la capătul străzii trasate perfect sub copacii aliniați și ei perfect, in numele deja menționatului vis perfect, comunist.
Seara, la intoarcere, de cele mai multe ori străbăteam același traseu, în sens invers, fără grabă, urmărindu-i cu interes pe toți ceilalți în goana lor înapoi spre casă, la familii sau pur și simplu la adăposturile lor aranjate cubic, unul peste celălalt.
Intr-o astfel de seară, la un început de noiembrie care prevestea o iarnă timpurie in orașul de munte, mă îndreptam și eu spre refugiul meu cubic, cu gândul la dușul fierbinte pe care urma să-l savurez. Bătrânul era plecat. Știam asta din ziua de dinainte când îmi ceruse în avans chiria pe luna următoare pentru a putea merge in vizită, la azilul din Bran.
Așadar, o seară de liniște, o cină caldă gătită pe-ndelete, un duș binefăcător, câteva pagini dintr-o carte bună, o țigară aromată și un somn adânc, în patul scurt.
În holul etajului patru, destul de larg de altfel pentru cât de mici erau locuințele, domnea un miros nou, greu. Deschizând ușa apartamentului, o căldură teribilă și gazele arse ale mașinii de gătit – sursa temperaturii inumane – mi-au secerat simțurile. Toate cele 4 arzătoare erau pornite, plus plitele groase de fontă de deasupra, înroșite.
Nedumerit și rămas fără oxigen, m-am grăbit pe holul îngust spre camera mea în căutare de aer familiar, când în cale mi s-a deschis ușa coșcovită a băii, prin care ieșea cu spatele bătrânul gâfâind, târâind un trup complet dezgolit, o fâșie diformă de piele și oase din care atârnau neverosimil, subțire, ceea ce in urmă cu câteva zeci de ani fuseseră o pereche de sâni. Stupefiat, privirea mi s-a fixat in ochii goi ai femeii agățate nefiresc de brațele impreunate ale bătrânului Pastia.
Nu-mi puteam da seama dacă e vie, vedeam doar trupul acela minuscul, firav, îndoit de mijloc, picioarele sprijinite cu spatele călcâielor pe podeaua din lemn, o piele vineție, bolnăvicioasă și puținele fire albe, ce lăsau să se vadă scalpul roz.
Tot bătrânul Pastia m-a trezit din șoc, zâmbindu-mi maroniu, dând din cap in semn de aprobare, cu vocea aproape șoptită : ‘ E mama. A venit acasă’…
… Va urma !